Reprezentativ

Viața secretă a scriitorilor

„Fiecare om are trei vieți: o viață privată, o viață publică și o viață secretă…”

Pe Guillaume Musso l-am descoperit de curând, cu ocazia carantinei și a epuziării cărților lui Marc Levy traduse în limba română. De vreo două luni mă atrage genul thriller, atât la filme, cât mai ales la cărți. Probabil din lipsa de acțiune în afara drumului casă-serviciu, ori poate fără niciun motiv. Prima carte citită, care m-a determinat să mai comand încă patru cărți scrise de el a fost <Un apartament la Paris>. În ultima lună am mai adăgat șase cărți pe lista „cititelor”. Trei aparținând lui G. Musso, iar despre celelalte trei vă voi scrie într-un articol viitor. Nu am mai scris nimic pentru că am lucrat foarte mult la proiectul de disertație, iar în restul timpului am mai citit, ori urmărit câte un film, totul pentru relaxare. Oricum, ideea e că îmi place stilul acestui autor, chiar dacă unele întâmplări par a fi departe de realitate, eu una am înțeles de câteva ori că viața bate filmul, așa că m-am bucurat de fiecare bătaie accelerată a inimii, ori de suspansul pe care acțiunile cărțile lui mi le-au oferit.

Fata și noaptea a fost prima carte citită în cele două săptămâni în care am stat și eu acasă fără să lucrez. Nu am putut lucra la disertație, de fapt nu prea am putut face altceva, până când nu am terminat-o. Mi-a plăcut, mi-a plăcut mult, mi-a lăsat impresia că am înțeles totul, ca exact în capitolul următor să văd că, exact ca personajul principal, și eu mă înșelasem. Îmi place puterea lui Musso de a te tranforma într-unul din personajele lui. Aproape întotdeauna există mai multe personaje atent conturate, astfel încât mai mult ca sigur te vei regăsi într-unul dintre ele. Acțiunea se petrece pe Riviera Franceză, cu o paralelă între 1992 și 2017. Fata din titlu este Vinca Rocwell, o elevă eminentă care, în 1992, fuge cu profesorul de filozofie, dar pe care nimeni nu o va mai vedea vreodată. În 2017, la reuniunea de 25 de ani de la terminarea liceului, Manon, Thomas și Maxime, prietenii Vincăi, sunt uniți de un secret diabolic și tulburător, fapta înfiorătoare pe care au comis-o în adolescență. Cartea este despre prietenie, iubire, obsesie, sacrificii. Mi se pare că personajele au o profunzime psihologică extraordinară. În același timp le condamni și le înțelegi acțiunile. Ca toate cărțile domnului scriitor francez și aceasta mi-a făcut ochii să îmi cadă pe jos de oboseală, dar să nu se lase până nu au cunoscut deznodământul în două zile. O recomand!!!

Calatorestecuira

Cea de-a doua carte, Central Park, ar fi fost preferata preferatelor mele, dacă nu m-ar fi dezamăgit puțin finalul. Nu, nu e rău deloc, e la fel de surprinzător, în stilul unic al autorului. Totuși, mie mi s-a părut că nu face parte din același film cu restul cărții, ca și cum monsieur Guillaume s-a plictisit să tot scrie la ea și la sfârșit a schimbat direcția cu 180 de grade și mi-a furat mie posibilitatea unui nou clasament al ultimelor cărți citite. Cred că acțiunea acestei cărți m-a ținut cel mai tare cu sufletul la gură. Am intrat atât de tare în pielea personajului feminin, încât probabil că m-am supărat când am văzut că nu primesc finalul dorit…cel pe care și l-ar fi dorit ea. Alice,o tânără polițistă din Franța, iar Gabriel, un hmmmm, pianist de jazz, se trezesc într-o dimineață, pe o bancă din Central Park, New York, legați cu cătușe unul de celălalt. Nu se cunosc, iar cu o noapte înainte el a cântat într-un club din Dublin, iar ea a petrecut cam mult alături de prietene, pe Champs-Elysées. Toate lucrurile pe care le vor descoperi le vor da viețile peste cap. Iar finalul…și pe a voastră.

Cartea de unde vine și titlul…<Viața secretă a scriitorilor>. Mmmm…mi-e greu să scriu despre felul în care am simțit-o și trăit-o. Astăzi, am lăsat hainele în mașina de spălat după teminarea programului încă vreo două ore, până am ajuns la ultima pagină. Acțiunea principală se petrece în 2018 pe o insulă sălbatică din Marea Mediterană, dar are din nou legătură cu un eveniment care s-a petrecut cu aproximativ două decenii înainte. Nathan Fawles, un scriitor celebru, anunță brusc că renunță la scris, deși romanele lui i-au fascinat pe cititori. Acesta a refuzat toate interviurile, dar o tânără jurnalistă, Mathilde Monney, e hotărâtă să afle secretul scriitorului. După găsirea cadavrului unei femei pe liniștita insuliță, întreaga acțiune te aruncă în mijlocul unor confruntări, unor secrete care te fac să uiți ziua și locul în care te afli. Sinceră să fiu, la un moment dat eram sigură ca Fawles chiar există, ca mai apoi să mă întreb dacă Musso există, ori e și el imaginația unui alt scriitor. Dincolo de poveste, eu am avut și alte lecții. Acelea adresate tuturor celor care visează să devină scriitori. Mă întreb dacă G. Musso a vrut să dea o altfel de lecție de scrierea creativă, după ce i s-a propus să participe la tot felul de ateliere în care să îi învețe pe începători. Dacă a făcut-o involuntar, recunosc, cartea nu ar mai avea același loc în suflet pentru mine, dar cum probabil nu o să-l întâlnesc pe autor live pentru a întreba asta, voi merge mai departe doar cu paginile întregi de fragmente pe care mi le-am notat în agendă. Vă recomand cartea asta tuturor, dar mai ales celor care iubiți să scrieți și visați să oublicați o carte la un moment dat.

A vrea să cunoști un scriitor pentru că îți place cartea lui e ca și cum ai vrea să cunoști o rață pentru că îți place foie gras-ul”

P.S. În ultimele două luni mi-am comandat peste 18 cărți la prețuri grozave, în pincipal de pe elefant.ro. Urmăresc prețurile, sunt abonată, iar când apar reducerile de 45% sau 50%, prin coduri de genul BOOKS45 sau BOOKS50, de care sunt înștiințată și prin mail și prin mesaj, dau o comandă de cinci-șase cărți.

Reprezentativ

Eroii poartă mască

Sursa: cfbi.org

În filmele cu super eroi, majoritatea poartă mască, ori un alt costum, pentru a nu fi recunoscuți. Când eram mică, am întrebat-o pe mama de ce fac asta, iar ea mi-a spus că vor să arate că nu contează cine e în spatele acelei măști, acelui costumul, toți putem fi eroii altcuiva. Când eram copii, visam să devenim super eroi, poate Batman, Superman, Wonderwoman, ori măcar să îi întâlnim…pe ei, pe cei care salvează vieți, de multe ori punând viața lor în pericol. Dar zilele acestea, avem șansa de a ne vedea și susține super eroii. Deși mulți nu spun povestea zâmbetului lor, ascunși sub costume și măști, mai mult sau mai puțin improvizate, mai mult sau mai puțin sigure, ei sunt acolo, zi de zi, și au mare nevoie de sprijinul nostru.

Așa că astăzi, DRAGII MEI EROI, vreau să vă mulțumesc și să vă spun că:

Vă respect, admir și mă rog pentru voi, cei care îmbrăcați acel halat, indiferent de starea lui și de condițiile unității medicale în care lucrați, că din puțin, încercați să salvați vieți, că nu renunțați și credeți în voi și în oameni, că renunțați la o parte din voi, la liniștea alături de cei dragi, de familii, pentru a fi lângă noi. Astăzi vă mulțumesc, dragii mei medici, asistenți medicali, ambulanțieri, brancardieri, tuturor celor care lucrați în spitale, alte unități medicale, farmaciști, cei care înțelegeți perioada grea prin care trecem și dincolo de masca de super erou, sunteți oameni, pentru ceilalți oameni.

Vă respect, admir și mă rog pentru voi, cei care aveți uniforme și bocanci, care zi și noapte sunteți pe străzi, ridicați spitale din foi de cort, din puținul pe care îl avem, voi faceți mult. Știu cât trebuie să fie de obositor, că doare când familia rămâne pe locul doi, că unii dintre noi nu înțeleg, nu vă respectă, nu vă sprijină. Vă mulțumesc dragi militari, polițiști, membri ai Sistemului Național de Apărarii a Țării că ați fost mereu în sprijinul nostru, când zăpezile blocau drumuri, când inundațiile furau lumi și acum, când inamicul e invizibil.

Vă respect, admir și mă rog pentru voi, acea parte dintre autorități, celor care vă pasă de oameni, care nu dormiți liniștiți de atâtea nopți pentru a găsi cea mai bună variantă încât din nimic să facem multe, știu că nu sunteți un număr atât de mare, tocmai de aceea, vouă vă mulțumesc, e greu să rămâi altfel, într-o „lume greșită” în care se încearcă o uniformizare ce are conotații negative. Mulțumesc, Bogdan Anicescu pentru ceea ce faci și vouă, tuturor acestor B. Anicescu, al căror nume real nu îl cunosc, indiferent de timp, de loc, bunătatea voastră este lecția noastră.

Vă respect, admir și mă rog pentru voi, toți cei care ați rămas la serviciu, ca majoritatea dintre noi să rămână în siguranță, în case, cu posibilitatea de a avea lucrurile de care au nevoie, fie că lucrați în super/hipermarketuri, sunteți curieri, dezinfectați străzi, strângeți gunoiul, spălați scara blocului, pentru mine sunteți aceiași eroi ai liniei întâi. Vă mulțumesc celor care nu ați crescut prețurile în magazinele de cartier, celor care donați, vă implicați, sunteți voluntari.

Sursa: twitter

Vă respect, admir și mă rog pentru voi, toți cei care alegeți să ascultați, respectați, înțelegeți, acceptați eforturile, restricțiile, sacrificiile pe care toți trebuie să le facem în această perioadă. Da, voi cei care nu ieșiți degeaba din case, care vă limitați cumpărăturile, care vă ajutați vecinul bolnav, care nu cumpărați toate măștile din farmacie pentru că toți avem nevoie de ele, cei care completați declarația cu date exacte, corecte, respectați distanța recomandată, rămâneți oameni cu capul sus, când lumea e întoarsă cu susul în jos. Avem atâția eroi și putem fi eroi. E greu, știu, mai ales când atâția oameni au rămas fără locuri de muncă, mai ales când atâția oameni vor fi în șomaj tehnic, când suntem departe de cei dragi. Dar trebuie să ne ajutăm, să ne sprijinim, să fim acolo unii pentru ceilalți.

Zilele acestea eroii poartă mască.

FII ȘI TU EROU, RESPECTĂ-ȚI EROII!

Reprezentativ

Încă o săptămână, încă trei cărţi

Ce mai faceţi? Cum mai sunteţi? De ce ne mai plângem astăzi, având în vedere că e soare, e duminică, iar noi nu putem ieşi afară, de parcă ăsta e cel mai rău lucru care ni s-ar putea întâmpla. Nu, nu e! La TV doar ce au anunţat decesul unei tinere de 27 de ani, din cauza acestui virus nenorocit. Da, avea diabet. Şi ce? Credeţi că nu ar fi putut să se bucure în continuare de viaţă, chiar şi aşa, cu tratament pentru diabet? Staţi naiba în casă şi nu vă mai plângeţi!!! E unul dintre cele mai uşoare lucruri pe care le-am putea face pentru siguranţa noastră şi a celor dragi, iar noi ne plângem şi de el. Cărţile pe care le-am citit săptămâna asta au venit ca un duş rece pentru perioada asta. Chiar vi le recomand. Sunt dureroase, îţi fac pielea de găină, dar în acelaşi timp te fac să te simţi prost că tu te plângi de Netflix şi stat în casă, de mâncat până nu mai poţi şi de faptul că nu mai poţi face mişcare ca să slăbeşti.

Toate cele trei cărţi pe care le-am citit la întâmplare săptămâna care se încheie astăzi m-au purtat în aceeaşi perioadă, a celui de-Al Doilea Război Mondial. (celelalte trei cărţi citite luna asta le puteţi găsi aici). Despre prima nu vă pot spune nimic, pentru că i-am promis autorului. Ceea ce pot să vă spun e că îmi doresc ca acest roman să ajungă în bibliotecile noastre cât mai curând. E vorba despre un roman în lucru, ale cărui capitole scrise momentan însumează vreo 160 de pagini pe care le-am parcurs în nici două zile. I-am mulţumit în mai multe rânduri pentru şansa pe care mi-a dat-o când mi-a cerut părerea despre ceea ce a scris până acum şi îl rog, dacă va vedea acest articol, să dea în viitor cititorilor mei şansa de a înţelege de ce mi-a plăcut atât de mult.

Cărţile nopţii

A doua carte a fost „Un băiat pe lista lui Schindler” pe care am citit-o într-o zi. M-a durut sufletul, am avut lacrimi în ochi, am zâmbit şi am vrut să iau un megafon prin care să recit câteva paragrafe, astfel încât oamenii care cred că o carantină generală, în casele noastre călduroase, alături de cei dragi, e cel mai rău lucru pe care puteam să îl primim în acest 2020, să îşi schimbe crezul. În 1939, când naziştii au invatat Polonia, Leon Leyson, autorul cărţii, avea doar 10 ani. „Cel ce salvează un om salvează o lume întreagă„, e unul dintre lucrurile învăţate din această carte, pe care l-am întâlnit şi printre rândurile Tatuatorului de la Auschwitz. Toate întâmplările descrise de autor, prin care şi peste care familia sa a trecut acum 80 de ani, îţi dau două palme, îţi deschid ochii şi apoi te mângăie pe cap, ştergându-ţi lacrimile. Dincolo de asta, povestea bărbatului german numit Oskar Schindler, care a salvat viaţa a peste 1000 de evrei doar prin forţele proprii, trebuie cunoscută de cât mai mulţi oameni. Ea demonstrează că şi singur poţi schimba o parte din lume, ori chiar totată lumea pentru alţi câţiva oameni. O aveam de mult timp în bibliotecă, dar cred că a aşteptat să mă atragă exact zilele astea. M-a întristat faptul că autorul nu şi-a văzut niciodată cartea publicată, dar povestea lui va trăi prin fiecare dintre noi care citeşte acele rânduri. V-o recomand din suflet!  

Deweekend.ro

Imediat după ce am închis cartea de mai sus, am mers în sufragerie să îmi dau seama pe care raft am pus „Tatuatorul de la Auschwitz” a lui Heather Morris. A primit-o Dragos cadou de la fratele lui acum câteva luni. Am o mulţime de cărţi pe care nu le-am citit, pentru că înainte de zilele astea mai grele, timpul nu îmi ajungea şi pentru ele. Am vrut-o special acum, pentru că simţeam legătura dintre ea şi băiatul de pe lista lui Schindler. E tot o carte dură. Nu neapărat prin violenţa celor scrise, pentru că am citit cărţi cu mai mult sânge şi mai multe crime descrise în detaliu, dar mai ales prin durerea pe care o simţi pentru că toate acele lucruri îngrozitoare s-au întâmplat în realitate, pentru că nu sunt doar în imaginaţia unui scriitor bun de thriller ori romane poliţiste. Povestea pe care se bazează cartea e concentrată pe acel simbol al Holocaustului, numerele tatuate pe braţele prizonierilor, femei, bărbaţi, bătrâni. Personajul principal şi omul care a povestit autoarei timp de trei ani toate evenimentele descrise în carte, seamănă băiatului de pe lista lui Schindler. Acesta îşi promite că va răzbuna ororile la care a fost supus de către nemţi, supravieţuind. Povestea de iubire dintre el şi o altă prizonieră a acelui iad e ceea ce te face să poţi termina cartea în două zile, aşa cum am făcut-o şi eu. V-o recomand şi pe aceasta. Poate aduce nori în interior când o citiţi, dar aceştia nu vor face decât să apreciaţi şi mai tare soarele din fiecare zi. O prietenă mi-a recomandat să citesc despre acelaşi subiect „Bibliotecara de la Auschwitz” şi „Am fost medic la Aushwitz„. Le voi citi cu siguranţă, dar mai las ceva timp să treacă, săptămâna viitoare cred că voi schimba puţin registrul. În funcţie de timpul şi dispoziţia mea.

De când e recomandat să nu mai ieşim, am mai mers doar la serviciu, încercând să unesc mersul la farmacie, ori la cumpărături în aceeaşi ieşire. În rest am stat în casă. Am dormit mult, chiar mult, câteodată atât de mult încât am o nouă zicală: somnul intră pe o ureche şi iese pe cealaltă. În weekend dorm până mai târziu, uneori dorm şi după amiază, iar pe la 11, 11 jumătate seara dorm din nou. Cred că am recuperat datoria de somn, dar vreau să am rezerve suplimentare pentru ce va urma. Gătesc, adică gătim împreună, citim împreună, eu chiar recuperez tot timpul pe care l-am pierdut fără cărţi. În ultima săptămână am făcut sport câte o oră, o oră jumătate în sufragerie, în fiecare zi, pe salteluţa pe care nu o scosesem de la locuşorul ei cred că un an. Ieri am zis pas sportului pentru că m-au lovit acele zile nefavorabile în care distanţarea socială e o binecuvântare mai ales pentru oamenii din jurul meu, care scapă de un dinozaur prost dispus. De mâine voi participa la nişte cursuri online gratuite de yoga pentru începători. Îmi e dor de părinţii mei şi ai lui, de fraţi şi surori, de viitorii năşici, de restul familiei, de bunici, de prietenii pe care nu i-am văzut de muult timp. Dar ştiu că va trece şi încerc să folosesc perioada asta pentru a învăţa lecţiile ei şi pentru dezvoltarea personală, ceea ce vă sfătuiesc să faceţi.

Hai să arătăm acestui virus că după el vom fi mai buni, mai conştienţi!

Forever by Simona

Reprezentativ

Un fel de sfârșit-început

Be yourself; Everyone else is already taken.

— Oscar Wilde.
Sursa foto: Unsplash

Citatul din deschidere a venit la pachet cu planul blogului pentru primul articol. Cumva s-a potrivit mănușă încercării mele de aici. Spune exact ce vreau să fiu și să fac…altcineva, altceva. Toată lumea spune câte ceva, doar de-asta avem libertatea pe care o visăm, nu? Să vorbim liber. Eu o să scriu, exact așa cum sunt, sincer și direct. Nu o să mă prefac nici mai bună, nici mai rea. O să încerc să inspir, la mai bine, la mai bun.

Nu am lansat noul meu site până acum pentru că am vrut ca primul articol să fie simbolul unui nou început, după o retrospectivă completă. Am avut un an grozav, cu foarte multe lucruri bune, mai puțin bune și proaste. Am călătorit, am mai descoperit locuri frumoase din țară, am revăzut Florența, am primit câteva lecții, câteva „palme”, m-am luptat cu niște probleme de sănătate câteva luni, m-am autodescoperit lucrând cu o doamnă doctor psihoterapeut absolut genială, am spus „da” omului meu, nu cred că e bine să scriu aici tot, ați prins ideea.

Nu regret nimic, nici lucrurile mai puțin bune. Vorbind cu oamenii dragi, am înțeles că eu am cam multe de spus și că uneori ele influențează lucrurile spre bine. Așa s-a născut noul meu început. Vom voebi despre călătorii, voi avea un jurnal de nuntă, despre tot felul de nimicuri care pot schimba totul.

Am multe de spus, din suflet, pentru suflete.

Cătălina spune…și va spune pe bune ❤️

Ce magazine am ajuns să iubesc pe timp de pandemie și de cine fug

Heeei, bine am revenit, mult am mai lipsit 😀

         Știu, știu, am lipsit mult timp, nejustificat oarecum, dar cred că ultimele luni ne-au schimbat tuturor, într-un fel sau altul, stilul de viață. Nu am stat degeaba. Am avut multe super-activități de care chiar sunt mândră, deși m-au obosit destul de tare. De la cursuri online, ori face-to-face, pentru mine, pentru cariera mea, la sport, citit, lucrat adesea pentru a finaliza și masterul care mi-a consumat foarte mult timp în ultimii doi ani, filme, câteva zile și seri cu familia și prietenii, și uite așa a alergat timpul mai repede decât credeam. Am început să conturăm cu mânuțele noastre un loc pentru cei care vor veni la mare în verile următoare. Multe proiecte, zâmbete și timp petrecut făcând ceea ce iubim. Peste toate astea se adaugă serviciul, care nu e de neglijat ca timp și energie utilizate. Daaar, o activitate pe care am tot avut-o în această perioadă și care nu mi-a consumat energie, ci doar economii, a fost shopping-ul. Online, cum altfel, nu am călcat prin mall nici după redeschiderea lor, fiind oarecum norocoasă, neavând dimensiuni atât de pretențioase, nici la haine, nici la încălțăminte.

Magazinul meu online preferat, de la pandemie și pentru totdeauna, cu care am avut o conexiune de la prima comandă este disponibil pe o pagină de instagram: vintage_concept_store. Am comandat de muulte, multe ori de la ei și de fiecare dată am fost super mulțumită, atât de calitatea produselor, dar și de comunicarea pe care am avut-o. Așa cum le-am spus după fiecare comandă, mi-au trimis zâmbete, atât prin ceea ce au alesesem, dar și prin micile surprize pe care le fac clienților fideli. Credeți-mă nu sunt atât de mici, pentru mine au fost uriașe de fiecare dată.

   De la sacouri elegante, la rochițe de plajă colorate, am dat viață și energie dressing-ului meu, mai ales într-o perioadă în care zâmbetele ni s-au ascuns după o mască. Au atât produse vintage, second-hand, dar la o calitate superioară, cât și produse noi, majoritatea, doar că prețurile sunt mult mai ok față de magazine, iar uneori, am avut impresia că hainele pe care ei le expun fac parte din niște colecții secrete, pentru că nu le-ai văzut purtate atât de des de alte persoane, deci te simți mai mult decât fain purtându-le. Avantajul principal față de alte magazine cred eu, e că sunt oamenii grozavi din spatele postărilor. Mi-au răspuns de fiecare dată când am avut întrebări legate de lungime, talie, dimensiuni în general, culori, materiale, disponibilități. Și nu, nu m-au plătit să le fac reclamă Eu le-am promis că voi scrie despre ei după primele două comenzi, doar că m-am trezit în acest uragan de activități și secunde rătăcite pe pistele de alergare, încât de-abia astăzi îmi onorez promisiunea. Care e principiul de comandă? Ăsta e singurul „dezavantaj”, că trebuie să fii super rapid/ă.

V-am zis, hainuțele de la ei sunt calitative și minunat de frumoase, așa că în momentul în care anunță că vor avea postări, cele, ori cei ca mine, care s-au îndrăgostit iremediabil de ei, așteaptă cuminți ora, și cum a fost postat produsul, hop, mesaj pentru a-l achiziționa. De cele mai multe ori poți vedea în story-uri produsele care urmează să fie disponibile, astfel că detaliile care te interesează pot ajunge la tine înainte de seara postării, iar tu să fii noorocoasa/norocosul care își va însufleți garderoba. V-am atașat câteva poze cu produse pe care ei le au, ori le-au avut disponibile, dar și o foooarte mică parte cu lucrurile pe care eu le am de la ei. Le mulțumesc încă o dată pentru felul minunat în care știu să ne ajute, să ne ofere zâmbete pe umeraș și să ne inspire, pentru că de cele mai multe ori combinațiile lor te inspiră pentru ținutele tale de zi cu zi. V-am mai spus că pe mine m-ați câștigat!

        Alte magazine pe care le-am apreciat în perioada asta, mai ales datorită reducerilor pe care chiar le-au avut au fost Reserved și Cropp. Urmăresc destul de mult variantele online ale magazinelor „comune”, așa că știu în mare parte prețurile pe care le au înainte și în timpul reducerilor. Iar ei chiar au avut în general reduceri reale, iar stocurile se actualizau periodic, spre deosebire de magazine precum H&M ori Zara, care, în perioada super reducerilor aveau disponibile fie mărimile foarte mici, fie stoc epuizat la toate mărimile și așteptam mult și bine fără să observ că produsele pe care mi le adăugasem ca favorite reveneau în stoc. Nu generalizez experiența mea, aceste întâmplări pot fi strict pentru mine, ori pentru produsele pe care eu le-am ales, daaar, pentru comenzile date pe Reserved ori Cropp, nu am întâmpinat niciun fel de problemă, calitatea a fost foarte ok, iar prețurile…mmm, greu de refuzat pentru mine, greu de acceptat pentru Dragoș în ceea ce privește numărul curierilor care sunau la interfon. Sneakersi de la 250 la 70 de lei, rochițe de la 150 la 60 de lei, tricouri, blugi, puteam să refuz așa ceva? 😀

       Acum să vă expun și partea goală a paharului. Cei care m-au supărat cel mai tare au fost cei de la CCC. Am observat pe pagina lor că nu eram singurul client complet nemulțumit de ei, așa că de acum înainte îi voi ocoli. Am comandat trei perechi de papuci, dintre care două nu arătau aproape deloc ca în pozele de prezentare, unii fiind acceptabili chiar și în varianta reală, ceilalți fiind total departe de gustul meu și al oricui altcuiva care i-a văzut. Am îcercat să îi returnez imediat ce i-am scos din cutie, dar cererea de retur mi-a fost prelucrată și atât. Cu toate că era menționat faptul că a doua zi de la prelucrarea cererii curierul va veni să îi ridice, asta nu s-a întâmplat nici a doua zi, nici a doua săptâmână, niciodată. Am făcut numeroase sesizări online, fără niciun răspuns. Când am accesat pagina de Facebook am început să mă simt mai bine că nu venise curierul pentru retur. Erau foarte multe persoane care trimiseseră produse retur de mai bine de o lună, dar care nu își primiseră banii înapoi. Bilă neagră, CCC, bilă foarte neagră.

Voi ce experiențe ați avut în ultimele luni? Ce părere aveți despre digitalizarea cumpărăturilor? Sunteri pro, ori contra acestor schimbări care au intervenit din necesitate?

 

Credința de acasă

Am început să evit știrile care sunt legate de COVID-19. Citesc cât să fiu la curent cu situația, la modul general, pentru a avea o imagine de ansamblu atât pentru mine, cât mai ales pentru cei dragi, expuși pericolului. Restul informațiilor, reacțiilor și comentariilor, venite mai ales din partea oamenilor de rând sunt frustrante și obositoare uneori. Pe lângă inconștiența zilnică din supermarketuri, din piețe, de pe stradă, pentru că da, chiar mi se pare că din traficul rutier și pietonal lipsesc doar copiii care merg la școală și eventual, părinții care îi duceau până acolo. În rest, aproape aceeași aglomerație, aștept la fel de mult lângă o trecere de pietoni pentru a putea traversa, în mijloacele de transport în comun e aglomerație, deși culmea, mulți oameni au rămas fără loc de muncă. Subiectul monden al ultimelor zile au fost Sărbătorile Pascale. Despre conspirația statului de a îndepărta oamenii de la credință și a-i dezbina în acest mod, despre „satanismul” (termen citit chiar ieri în mai multe comentarii) celor care susțin că e bine să stăm în casă în perioada asta, lipsa lor de credință în Dumnezeu ca pot accepta să nu meargă la biserică să ia Sfânta Lumină, despre tot felul de subiecte dătătoare de mari dureri de cap, cel puțin pentru mine.

Sunt un om credincios?!

Cred în Dumnezeu, chiar dacă uneori m-am mai îndepărtat, m-am mai apropiat, am ajuns la un nivel de credință într-o forță superioară nouă, căreia îi mulțumesc în fiecare zi atât pentru lucrurile bune, cât și pentru lecțiile mai puțin bune, pe care m-a ajutat să le trec. Mă rog în fiecare seara, mereu în trei etape: mulțumire, promisiuni și cereri. Cred că e un defect profesional, organizarea lucrurilor, chiar și a rugăciunii. Nu am o conexiune cu Biserica, ori cu reprezentanții ei, ca și instituție. Mai mergem duminica la biserică, după terminarea slujbei de cele mai multe ori și simt liniște. Cele mai dese slujbe la care am mers în fiecare an, încă de când am învățat să merg, au fost și sunt cele de Paște. Îmi plac cuvintele rostite, îmi plac cântările din timpul acestor slujbe, îmi plac predicile de cele mai multe ori, îmi place emoția, dar și amintirile despre bunica mea și ochii ei plini de mândrie când mă asculta cântând Prohodul, ori Mergi la cer. Mi-au dat de câteva ori lacrimile ascultând slujba din Joia Mare, mai ales când preotul de acasă reușea să transforme în trăiri Drumul Crucii. Cred că lacrimile erau pentru că de fiecare dată conștientizez cât suntem de mici, de răi și de falși, în ceea ce noi numim Casa Domnului. Acum înțeleg, accept și voi încerca să profit de statul în casă pentru puțină curățenie în gânduri și în suflet.

Dumnezeu ne vrea în biserică?!

Dacă tot crezi în el, ar trebui să crezi de oriunde, să îl simți în suflet, indiferent pe unde îți merg picioarele. O mare parte din preoți te vor în biserică, iar cei care susțin asta răspicat, lăsați-mă să vă dau un pont…vor banii voștri, nu credința. Ah, am scris-o și o să fiu pedepsită de Șefu’. Dați-mi voie să fiu sigură că nu, el cred că îi știe mai bine pe acești super oameni ai lui care nu se gândesc la sănătatea credincioșilor. Vă dau un spoiler? Te poți ruga de oriunde, îți poți cere iertare pentru lucrurile făcute greșit de oriunde, eventual, dacă o faci în fața celui căruia i-ai greșit, ori telefonic, e și mai bine. Poți să te îmbraci frumos și acasă, chiar dacă vor fi mai puțini invidioși, pentru că da, invidia e la modă în biserici. Care are pâinea mai scumpă, vinul mai bun, pantofii mai lucioși. Venetual, dacă în biserică obișnuiai să vorbești cu țățica despre Tănțica, despre cine s-a căsătorit, cine a divorțat, cine a făcut copil „fără să fie cununat în biserică”, crede-mă, e mai bine că stai acasă. Există TV, există radio, există cărți de rugăciune, există liniște și alte metode prin care chiar ai putea medita la spiritualitate, dacă pentru asta ai fi vrut să fii la biserică de Paște.

Eu cum iau lumină?!

Of, vă mai divulg un secret, lumina aceea e un simbol, al mântuirii, al fericirii divine. Aprinde o candelă, o lumânare și roagă-te. Roagă-te pentru cei bolnavi, pentru cei săraci, pentru cei singuri, pentru încercările acestor zile, pentru o lume mai bună. Iartă, în primul rând pe tine, apoi pe cei care ți-au greșit. Cere iertare. Fii sincer. Fii aproape de cei dragi chiar dacă ești fizic departe. Deschide fereastra și ascultă. Crede-mă, lumina pe care o să o ai astfel în suflet, o să fie mai apropiată de Lumina Lui.

Terminați cu prostiile, Dumnezeu e peste tot, Dumnezeu e în credința pe care o porți cu tine oriunde ai fi, e în ajutorul pe care îl oferi, în iertarea ta, în bunătatea ta. În sprijinul reciproc din această perioadă, acolo e Dumnezeu.

Credința e acasă. Iar casa asta știi unde e? În sufletul fiecăruia.

Fac ce fac și tot la scriitorii francezi trag

În ultimele două săptămâni am fost la serviciu, am scris câteva articole, dar nu pe blog, am lucrat pentru master, am făcut curățenie, am gătit, am dormit la prânz, m-am uitat la Peaky Blinders, dar cel mai important, am citit trei cărți. Nu știu cum reușesc, dar de fiecare dată când mă apuc de citit o carte, timpul se dilată și sunt mai mulțumită de mine pentru că simt că pot face mai multe.

E o perioadă mai mult decât dificilă, tocmai prin faptul că nu ne-am mai întâlnit până acum cu ea, decât individual, când trebuia să adoptăm măsura izolării, fie din cauza unei răceli puternice, a unui pojar, ori pur și simplu din nevoia de a deveni mizantrop pentru câteva zile. Discuțiile se învârt din ce în ce mai mult în jurul a ce putem face pentru a scăpa de anxietatea izolării, idei de a-ți ocupa timpul liber, etc. Acum hai să vă zic ceva ce poate nu îmi va atrage simpatizanți. În afara oamenilor care au copii, a căror energie se consumă în special în afara casei, plus alte câteva excepții, pentru restul mi se pare un alint. Majoritatea așteptam să terminăm programul la muncă, tocmai pentru a ajunge acasă și a vegeta, găseam diverse scuze pentru a evita activitățile sociale în timpul săptămânii, fiind obosiți din naștere, ne plângeam că nu avem timp de un serial, de o carte, de descoperirea eului liric și empatizarea cu plantele din sufragerie. Ei, uite că acum avem timpul ăla, dar acum, exact acum, am vrea să ne bucurăm de fiecare grad Celsius peste cele 10 care ne păreau prea puține pentru martie 2019. În fine, pe scurt ideea e să vă alintați mai puțin, puneți naiba mâna pe o carte, dormiți dimineața, la prânz și seara, până vă trece oboseala din naștere, uitați-vă la seriale, filme, dacă le-ați terminat la documentare, jucați Fifa, țurca, jucați ce vreți, gătiți, mâncați, ocupați-vă naiba timpul la interior, pentru a putea ajunge cât mai repede la exterior fără grija unui virus periculos.

Am pierdut subiectul principal, dar cică zilele astea e la modă să „o iei pe cărări” la figurat. Deci cele trei cărți citite au fost Tentația de a fi fericit a lui Lorenzo Marone, Fantoma și iubirea a scriitorului cel mai întâlnit în biblioteca mea, Marc Levy, șiiiii vedeta trilogiei, Un apartament la Paris a lui Guillaume Musso. Cei care citiți doar Edgar Allan Poe, Boccaccio și alte nume pe care le căutați pe Google pentru a le adăuga la CV, opriți-va aici și spor la distanțarea socială. Ceilalți, mai citiți că poate vă fac poftă de una dintre cărți, mai ales de ultima.

Tentația de a fi fericit este povestea unui septuagenar care redescoperă iubirea și viața în Napoli. E o carte plăcută, nu te face să o citești fără să o lași din mână, dar nici nu dezamăgește. E o carte de masă, care are un umor pe gustul meu, cu destul de multe lecții care nouă, românilor, ne lipsesc, despre a avea mai mare grijă față de tine. În ea citești și despre violența domestică, minorități sexuale, adulter, dar mai ales despre criza existențială când realizezi că numeri anii în sens invers. Eu chiar o recomand, mai ales pentru perioada asta.

Anca și cărțile

Fantoma și iubirea a preferatului meu Levy nu m-a lăsat să petrec mai mult de trei zile citind. Povestea e una nerealistă, cel puțin pentru mine, pentru cei care cred mai mult în spirite și discuții între ele și oamenii drag poate e mai realistă, dar acțiunea specifică lui Levy te prinde și nu îți mai dă drumul până când nu simți junghiul ăla în ceafă de la cât timp ai petrecut printre pagini fără să îți mai miști capul. Și aici, prin prisma unei experiențe nerealiste, găsim lecții pentru realitatea din viața fiecăruia. Mai ales despre deciziile care trebuie luate la timpul potrivit, discuțiile care trebuie purtate la timpul potrivit. Nu intră în Top 3 Marc Levy din biblioteca mea unde sunt în continuare „Și dacă aș mai trăi o dată„, „În altă viață” și seria „Prima zi/Prima noapte„. Sunt la zicu toate cărțile traduse în română ale autorului.

Bookuria

Un apartament la Paris, ori mai bine zis „cireașa de pe tortul meu literar” al ultimelor două săptămâni. Nu îl știam pe domnul Musso decât din niște recenzii ale bloggerilor „recenzioniști”. Am luat cartea fără să văd cine e autorul, ce cărți are, la ce să ma aștept. Mi-a plăcut descrierea studiată pe sărite. Simțeam așa că ar putea să mă determine să o citesc repede, în contradicție cu dorința mea de a rămâne totuși prinsă în ea mai mult timp. Poate ar fi trebuit să apelez la ordinea cronologică, ceea ce v-aș ruga dacă aveți timp, să o faceți, pentru că sunt unele nume de personaje care te-ar fi făcut să zâmbești cică, recunoscându-le din alte cărți. Asta am pățit la Levy, dar la Musso graba mea a stricat treaba cu zâmbetul din aceste motive Totuși, poți citi cartea independent, nu are legătură cu acțiuni anteriorare. Eu zic ca o să îți dea la fel de mult „brain damage” ca și mie. Exact când crezi că ți-ai dat seama, tu superdetectivul transformat, îți dă în freză cu al patrulea fir dintre cele trei gândite de tine. Cred că e o treabă a francezilor ăstora care s-au hotărât ei să dea oamenilor care stau în lumea lor, posibilitatea de a evada în alte lumi. Oricum, citind cartea asta, majoritatea cred că veți gândi la fel ca mine „Cât mi-ar fi plăcut să fiu un detectiv de-ăsta”. O fostă polițistă și un dramaturg își dau întâlnire fără voia lor în apartamentul din Paris al unui pictor care a murit cu un an înainte. Dacă primele 50 de pagini îl lăsau pe Levy să își facă de cap în biblioteca mea, următoarele 374 de pagini mi-au amintit că sufăr de spondiloză cervicală, făă să regret totuși descoperirea noului autor ale cărui cărți mi le-am comandat deja de vreo trei zile și pe care le aștept cu maare nerăbdare. Nu cred că aveți cum să regretați alegerea cărții, decât dacă trebuia să vă opriți cu două paragrafe mai sus.

Nu mă omor eu după francezi, dar se pare că scriitorul care îi face concurență scriitorului meu preferat din timpul liber, este tot din aceeași minunată țară, pe care nu am cunoscut-o direct, dar după care nici nu mă topesc de dorință. Sper să vă dau o ocupație în săptămânile următoare cu una dintre cărți, ori poate toate trei.

STAȚI ACASĂ!!!

The Arhitect’s Newspaper

Bologna și Florența în patru zile: DIY

Călătoria este fatala prejudecății, bigotismului și îngustimii minții, și, din această pricină, mulți din oamenii noștri au mare nevoie de ea. Viziunile largi, generoase, caritabile despre oameni și lucruri nu pot fi obținute vegetând într-un mic ungher al pământului toată viața. Mark Twain

Articolul ăsta stă ascuns de prin noiembrie, în suflet și în spatele degetelor care de-abia așteptau să tasteze. V-am promis că îl voi scrie, dar se pare că timpul încearcă să mă hipnotizeze, aruncându-mă cumva într-o mare de activități monotone, sperând să mă pierd printre valuri. Dar dacă nici eu nu sunt prietenă cu marea, atunci cine? Ultimele luni au fost pline de urcușuri, coborâșuri, linii drepte, fericiri, dezamăgiri, dar concediul pe care l-am avut în noiembrie este la fel de fresh, precum sucul de portocale de care avem nevoie ca vitamina C să țină departe sezonul de gripă.

Anul 2020 va aduce multe schimbări în viața noastră, una dintre ele fiind începutul familiei noastre, pe care de-abia îl aștept. Alături de noi vor fi niște prieteni tare dragi sufletului nostru, viitori părinți spirituali, pe care ne-am hotărât să îi cerem oficiali de nași cu un citybreak în orașul sufletului nostru…Florența. Am stat puțin pe gânduri înainte de a aranja vacanța dacă să fie Veneția sau Florența, dar cumva cred că un îngeraș de pe umărul vreunuia dintre noi a șoptit ce trebuia, pentru că au fost inundațiile acelea semnificative în acea perioadă în orașul plutitor.

Aceasta a fost cea de-a patra vacanță pe care am petrecut-o în afara granițelor țării, două dintre ele fiind rezervate prin intermediul unei agenții care între timp s-a transformat într-una care nu ne mai atrăgea. Două ni le-am organizat singuri singurei, rezultatul fiind unul grozav, atât ca experiență, cât și ca preț.

Pentru mine era deja a treia oară când ajungeam în Florența, dar nu m-a deranjat absolut deloc pentru că sunt îndrăgostită iremediabil de tot ceea ce reprezintă orașul, arhitectură, istorie, artă, natură, mâncare și oameni. Eu cred că perioadele cele mai potrivite pentru călătorii sunt martie-aprilie și jumătatea lunii septembrie-jumătatea lunii noiembrie. Nu mai este așa aglomerat, nu stai ore întregi la coadă pentru a intra la obiective, nu leșini de căldură, ci doar puțin din cauza durerii de picioare, pentru că dacă ai același stil ca al nostru, mergi minim 10km pe jos zilnic. Pe lângă toate astea, prețurile sunt mai mici pe toate planurile, transport, cazare, masă, intrări obiective. Recomandarea perioadelor am primit-o de la toți compatrioții noștri angajați peste hotare, pe care i-am întâlnit în călătorii.

Pentru a putea obține un preț mult mai bun legat de transport, zborul dus-întors către Florența fiind undeva la 130 eur, cu Blue Air, ne-am gândit să împușcăm doi iepuri dintr-o lovitură. Având experiența călătoriei la Torino via Milano cu avionul și FlixBus, am decis să căutăm un traseu asemănător. Așa am descoperit Bologna, unde zborul dus (Wizz)-întors (Ryan Air) ne-a ajuns undeva la 250 de lei de persoană, cu achiziționarea unor bagaje de mână, companiile low cost (cu excepția Blue Air) având inclus în prețul biletului doar bagajul mic de mână, 40x20x25, care nouă ni s-a părut mic, mai ales pentru luna noiembrie, pentru care era necesar să punem și unul două pulovere în bagaj. Drumul cu FlixBus pe ruta Bologna-Florența a costat undeva la 70 de lei de persoană dus-întors, în niște condiții foarte ok, cu toaletă în autocar, priză pentru încărcarea telefonului la fiecare scaun și curățenie. Am mai discutat cu prieteni cărora le e teamă de FlixBus, citind recenzii despre întârzieri, dar mereu am spus că greșeala oamenilor este că de multe ori lasă o recenzie doar când îi supără ceva, dacă totul merge bine, merg mai departe. De aceea eu am ales să las recenzii după fiecare dintre cele șase călătorii cu FlixBus în care nu am avut nicio problemă majoră, singurele două fiind minore, iar una fiind 100% din cauza noastră. Am avut o mică întârziere de 15 minute la plecarea în prima călătorie pe ruta Milano și Torino, pentru că autocarul venea din Zurich și întâlnise o aglomerație pe o autostradă. Aplicația te ține însă la curent cu fiecare modificare, iar la rezervarea biletelor e bine să te uiți de unde vine, ca să poți aprecia o posibilă întârziere. cea de-a doua problemă a fost că la prima călătorie, deși online inițial biletele erau 21 de lei de persoană, ne-am ambiționat să le achiziționăm la fața locului, de parcă mare era grija a două hârtii în plus. Pentru asta am plătit acolo cam 85 de lei de persoană, pentru că prețurile cresc ca și la avion, cu cât ești mai aproape de cursă, cu atât e mai mare. Cam atât despre FlixBus, dar eu una îi recomand.

Cel de-al doilea iepure împușcat metaforic, pentru că iubim animalele, a fost două orașe dintr-un citybreak. Dacă sunteți pentru prima oară în ambele orașe ar fi bine să vă alocați mai mult de patru zile, pentru că ambele merită.

Bologna

În Bologna am avut o singură noapte de cazare, dar ne-am plimbat destul de mult în cele două zile, pentru că zborul a ajuns undeva pe la ora 14, iar autocarul spre Florența îl aveam la 16 a doua zi. Am ales Riva reno 54 rooms, de pe booking, unde condițiile au fost chiar ok, iar poziționarea excelentă, deplasându-ne doar pe jos și pentru vizite, ori doar pentru a mânca. Nu am deci sfaturi despre transportul în oraș, dar puțină mișcare nu strică, mai ales că și dacă plouă, galeriile mărginite de coloane sunt grozave. Coloanele şi arcadele care se întind pe o lungime de aproximativ 38 de km sunt reprezentative pentru Bologna. Eu m-am îdrăgostit de culorile orașului, de farmecul clădirilor,  fiind o mare iubitoare de roşu, portocaliu și cărămiziu.

Sinceră să fiu, cred că am reușit să bifăm toate obiectivele importante în cele două zile: Torre degli Asinelli şi Torre Garisenda (cunoscute drept Le Due Torri), Piazza Maggiore unde poți vedea și Basilica San Petronio, Palazzo del Comune, Palazzo del Podestà, Palazzo Re Enzo şi Palazzo dei Banchi. După 498 de trepte, de la o înălțime de aproximativ 97 de m, Torre Garisenda oferă o priveliște unică asupra frumuseții orașului. Atenție, biletele se pot cumpără doar online, prin mai multe metode pecare le găsiți afișate lângă intrarea în turn, împreună cu orele fixe la care se urcă. Asta pentru că urcarea și coborârea se face pe aceleași trepte, nerecomandate claustrofobilor, pe unde nu au loc două persoane una lângă cealaltă în același timp. Nuam ratat nici Mica Veneție a orașului – La Piccola Venezia. O puteți găsi pe Via Piella, iar dacă fereastra este închisă, nu ezitați să o deschideți.Noi am servit masa în mai multe locuri, bazându-ne în principal pe TripAdvisor și pe patiserii :-)) Am încercat și faimoasele paste bolognese care nu există în Bologna. Pentru ei denumirea asta e o blasfemie, în meniuri regăsindu-le doar ca „Tagliatelle al ragu„. În schimb ne-am îndrăgostit de un vin – Lambrusco Grasparossa di Castelvetro. Dacă sunteți iubitori de dulciuri, trebuie să mergeți cu gândul că orice formă de cură în afara celei de îngășare se anulează.

Noi am avut noroc că taximetristul cu care am mers de la aeroport ne-a spus tot ce trebuie să știm pentru două zile, recomandându-ne rute, restaurante, locuri pe care nu trebuie să le ratăm. Da, chiar era să uit, fiind patru am ales să mergem de la aeroport la cazare cu un taxi, mai avantajos și ca preț, dar și comfort decât transportul public. Un bilet de la aeroport către oraș costa 6eur pe sens, nexistând varianta dus-întors, în timp ce taxiul ne-a luat pentru toți patru 17 eur până în fața locației de cazare.

Cam atât despre prima parte a călătoriei noastre. În următoarele zile ne-am bucurat din nou de Florența. Primul articol legat de Florența îl găsiți pe Blog de zâmbit.

Florenţa

Toţi patru visăm să locuim în Florenţa. Cel puţin eu şi naşi-mea spuneam asta cu fiecare ocazie. Eu am vizitat-o primăvara, vara şi toamna, dar am iubit-o în fiecare anotimp. Cert e că în noiembrie obiectivele sunt mult mai ieftine. La vacanţa anterioară nu ne ajunsese timpul pentru Giardini di Boboli şi Palazzo Pitti, dar în noiembrie preţurile sunt mult mai mici, iar obiectivele mult mai libere, aşa că ne-am bucurat din plin de cele două zile. Pentru palat însă trebuie să fii odihnit, este foarte mult de vizitat, multe etaje, multe clădiri, iar dacă eşti de pasionat de artă, vei petrece mult timp în interior. Noi am ajuns la el în stadiul acela de oboseala în care râzi din orice, iar picioarele noastre purtau nişte schiuri imaginare, ceea e nu e chiar cel mai recomandat pentru nişte turişti, dar asta e, v-am scris-o, ne-o asumăm.

Ce ne-a plăcut foarte mult la partea de Florenţa a vacanţei a fost cazarea. Cumva am ales Fattoria di Malavolta, o fostă fermă, reinterpretată, rezervată prin Booking. Peisajul din spate era pur şi simplu magnific, simţeam că acolo puteam să stau ore în şir, să citesc, să scriu, să scriu, să citesc. Am avut la dispoziţie un apartament imens, cu două dormitoare, două băi, un living şi bucătărie open space, toate astea costând doar vreo 85eur pentru două nopţi şi patru adulţi. Până la autobuzul spre oraş mergeam cam şase minute pe o străduţă de unde puteai admira măslinii şi portocalii din curţile specific italiene. Gazda a fost mai mult decât puteam cere. Ne-a povestit despre fermă, despre cum a decis să o transforme, despre moştenirea de familie, ne-a pregătit un dosar cu rute de autobuz, obiective, locuri de servit masa.

Noi am ales preferatul nostru, La Spada Ristorante, din centrul vechi, dar pentru cină am ales în ambele seri restaurantul Il Pipistrello, exact la intersecţia străzii noastre cu strada de pe care luam autobuzul spre centrul vechi. Restaurantul era foarte ocupat, de multe ori bazat pe rezervări, dar dacă erai acolo la 20:00 când deschideau, cu siguranţă prindeai o masă. Acolo am mâncat un cheescake gătit deeeliiicios. Nu am reuşit să surprind în fotografie cât de bun putea să fie.

Era cât pe ce să închei fără să vă povestesc peripeţia din tramvai. Autobuzul de la Bologna ne-a lăsat la periferia Florenţei. De acolo a trebuit să luăm un tren. Ei bine, al meu ne-a pus să căbărâm crezând că ne-am urcat în cel greşit, dar am apucat să ne dăm jos doar eu şi naşul, când hop, s-au închis uşile. Dragoş tot apăsa pe buton, eu la fel, dar ciuciuuuuu, ce să vezi, a plecat trenuleţuul. Am bufnit instant în râs, pentru că rămăsesem eu cu naşul, dragoş cu naşa, fiecare exact cu câte două bagaje. Am reuşit să iau o gură de aer, să mă opresc puţin pentru a zice „zi-mi, te rog, că ai două bilete”. Asta pentru că ele se luau de la un automat de undeva de mai departe, iar Dragoş le cumpărase iniţial pe toate. Aveam două bilete, iar următorul tren a plecat destul de repede, aşa că peripeţia a generat doar o porţie foarte, farte bună de râs.

Ne-am întors în Bologna cu un alt FlixBus, am aterizat duminică seară pe Otopeni, iar luni eu şi Dragoş ne-am continuat concediul prin România. Cum a fost? EEXXCCEELLEENNTT, dar o să vă povestesc în următorul articol. Dacă mai aveţi întrebări legate de vacanţa noastră din Italia le aştept cu mare drag.

Bacci & abbracci

În loc de introducere

Despre mine v-aș sputea spune multe și nimic. Sunt o bucățică din mulțime ce nu acceptă monotonia, lașitatea, minciuna și tendințele actuale de a părea ceea ce nu suntem.

Am un loc de muncă stabil, care nu mă lasă nici să îmi plâng de milă de la o lună la alta, dar nici să plec în vacanțele exotice la care visez. Merg cu autobuzul, cu mașina în calitate de pasager, mă îmbrac cu haine care nu depășesc 300-400 de lei (geaca paltonul) și atât. Am o viață care îmi e dragă, așa cu bune și rele, râd, plâng, am suferit, iubit, de toate. Călătoresc, scriu, citesc, mă uit la filme, iubesc oamenii dragi așa încât să simtă asta.

De ce vreau să spun ceva? Pentru că prea mulți spun lucruri pe care nici ei nu le cred. Pentru că se „vinde” prea mult obscenul, vulgarul, prostul gust. Pentru că vreau să achimb ceva, cel puțin pe mine.

Da, o să vă vorbesc despre vacanțele mele, anumite locuri pe care să le vizitați, altele pe care să le evitați, produse care merită achiziționate și se încadrează îm bugetul pprtofeluluo de rând. Aproape întotdeauna vor fi pe banii mei, după propria experiență. Nu sunt aici să vă scriu despre ceva ce am fost plătită să scriu, dar eu detest.

Mereu a voastră sinceră și directă, Cătălina ❤️